Pandemia de COVID-19 este cea mai importantă provocare contemporană la nivel global. De aproape jumătate de an, lumea a intrat într-un blocaj generalizat. Sănătatea publică, educația, circulația persoanelor, comerțul, industrii întregi și lanțuri economice globale au fost distorsionate sau aruncate cu totul în cea mai gravă criză de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Statele sau entitățile supra-naționale au abordat această criză în mod diferit pe parcursul celor șase luni. Marea majoritate a țărilor au trecut prin stări de urgență care au presupus blocarea parțială sau cvasi-totală a circulației persoanelor, adică cea mai veche și sigură strategie de prevenire a răspândirii epidemiilor. Cu toate acestea, consecințele nocive asupra economiei ale acestei strategii într-o societate atât de sofisticată și interconectată așa cum este lumea în care trăim astăzi au determinat nuanțe importante ale arsenalului cu care statele au încercat să proiecteze pașii redeschiderii. Iar aceste nuanțe au avut efecte diferite de la stat la stat.
În cazul României, controlul bun al epidemiei în primele două luni – martie, aprilie – și cifrele de infectări și decese relativ bune comparativ cu situațiile dramatice din Italia sau Spania, au determinat o relaxare mai accentuată atât din partea populației, cât și din partea autorităților. Practic, după primele două luni de pandemie și pe fondul unor restricții dure, o parte importantă a populației a tras concluzia pripită potrivit căreia, epidemia nu ar fi atât de periculoasă. Acest tip de atitudine, dublată de gesturi politice iresponsabile și decizii aiuritoare ale unor instituții ale statului precum Avocatul Poporului care au alimentat scepticismul populației au făcut ca, în cursul verii, numărul de cazuri zilnice de infectări și decese din România să crească semnificativ.
Citește mai mult AICI